Agresiunea sexuală rămâne adesea nepedepsită atunci când victimele nu reușesc să riposteze. Anchetatorii, psihologii și biologii descriu, pentru oamenii care înțeleg greșit conceptul, faptul că acest mecanism de apărare este un răspuns involuntar la traume.

„Am înghețat”, a spus o femeie, gândindu-se la ziua în care a fost agresată sexual în timpul unui exercițiu militar, cu câteva veri în urmă.

Fusese o zi lungă și fierbinte de antrenament în care a mărșăluit pe dealuri și a purtat pachete grele. Grupul ei își perfecționase abilitățile de navigare, și-au dat seama cum să ajungă dintr-un loc în altul cât mai repede posibil doar cu o busolă și puncte cardinale, toate, în timp ce evitau ambuscadele și șerpii.

În acea noapte, ea a adormit și s-a trezit cu un bărbat care zăcea lângă ea, atingând-o în zona intimă, ceea ce a escaladat rapid spre actul sexual fără consimțământ. „Am simțit că vreau să țip sau să-l împing”, a spus ea pentru New York Times. „Și nici nu știu de ce, dar corpul meu pur și simplu nu reacționa”. La un moment dat, după ce a terminat, ea s-a putut mișca din nou (a cerut să rămână anonimă pentru că se teme de pedeapsă). Bărbatul a plecat, iar ea a adormit din nou, deși nu își amintește când. Dimineața, a luat micul dejun și imediat a vomitat.

Nu putea înțelege eșecul de a răspunde la atac. Se simțea în contradicție cu pregătirea ei – orele petrecute în care a învățat cum să supraviețuiască și să lupte împotriva tuturor tipurilor de amenințări. Când era copil, mama ei spunea: „Ești fată și ești mică, așa că ești o țintă ușoară”. A ascultat avertismentul mamei sale și a fost mândră de ea însăși pentru că este competitivă și atletică. A jucat baschet, baseball, fotbal și a făcut atletism. Ea a fost uneori la echipe masculine. „Nimeni nu se așteaptă să fie victima unei astfel de situații”, a citat-o NYT. „Dar, toată lumea își imaginează cum ar reacționa, iar eu mi-am imaginat întotdeauna că voi lupta și voi scăpa”.

Îi era rușine de ea însăși că nu făcea nimic, pentru că era de părere că nu este cu adevărat cine este. „Nici nu știu de ce, dar corpul meu pur și simplu nu reacționa”.

Săptămânile care au urmat după cele întâmplate au fost epuizante – cerințele de antrenament, pe lângă stresul atacului. Ea a intrat în depresie și a slăbit 20 de kilograme. Prietenii au fost nevoiți să o hrănească pentru a se asigura că va consuma suficiente calorii. Era îngrozită să adoarmă. „Am simțit că nu pot avea încredere în propriul meu corp”, a transmis supraviețuitoarea.

Cele mai multe nopți plângea cu brațele în jurul genunchilor. Obișnuia să doarmă mereu pe o parte, dar nu se mai simțea în siguranță în acea poziție. Dacă adormea, dura doar o oră sau două până se trezea din nou, în lacrimi.

Când prietenii și mentorii au aflat cum a răspuns ea în timpul agresiunii sexuale, au fost îngroziți și confuzi. „N-ai făcut nimic?”, „Nu ai spus nimic?”, „Ai înghețat?”. „Nici măcar nu am simțit că aș putea face ceva”, și-a amintit ea. „Am încercat să țip. Am vrut să țip. Încercam să țip, dar simțeam că nu pot”. A făcut-o să se întrebe dacă avea capacitatea de a fi lider. Dacă nu va reacționa din nou?

Ea știa că are nevoie de ajutor, dar îi era frică să vorbească cu un psiholog din cauza stigmatului social în jurul căruia se învârtea programul ei. Astfel, noaptea, când nu putea dormi, mergea pe hol să citească articole și cărți despre agresiuni sexuale pentru a încerca să dea sens situației ei. Și-a dat seama că are nevoie de mai mult decât de cărți și, la câteva luni după atac, a vorbit în sfârșit cu un consilier, care i-a explicat că „înghețarea” ar putea fi un răspuns normal la atac. S-a gândit la o căprioară în faruri.

În cele din urmă, prietenii și mentorii ei sceptici au ajuns să înțeleagă și ei și și-au cerut scuze.

Ei au vorbit mult despre luptă sau zbor în programul ei, dar ea nu și-a amintit că au vorbit vreodată despre a nu reacționa. A auzit despre soldați și lideri care au înghețat în luptă și știa rușinea legată de asta. „Poate că de aceea nu se vorbește sau se discută în mod obișnuit despre asta”, prezintă mărturiile ei NYT.

Odată, a avut un coșmar. „Mă trezeam când atacul avea loc exact așa cum se întâmplase, iar buzele mele erau lipite sau cusute”. La început, visul a fost ciudat și confuz, dar apoi și-a dat seama că surprinde exact ce simțea: „Mi-am dorit foarte mult să mă mișc. În capul meu, țipam. Dar corpul meu nu se mișca”.

Există o lingua franca pe care o folosesc femeile, un vocabular repetat pentru a descrie ceea ce experimentează și gândesc în timpul unui atac sexual. Variațiile de „înghețare” fac adesea parte din acest vocabular. Dar cuvântul are atât de multe referințe în utilizarea sa colocvială, încât este greu de știut exact ce înseamnă pentru fiecare persoană care îl folosește.

Există multe supraviețuitoare ale agresiunii sexuale

„Am înghețat absolut”, a spus Brooke Shields în documentarul „Pretty Baby”, descriind cum s-a simțit când a fost agresată. „Și m-am gândit doar: «Rămâi în viață și ieși afară»”.

Vorbind despre situația ei, actrița și modelul norvegian Natassia Malthe, le-a spus reporterilor că era „ca o persoană moartă”.

Într-un articol pentru Vice, scriitoarea Jackie Hong a scris despre întâmplarea ei: „Când a început să-mi tragă pantalonii și lenjeria în jos, corpul meu părea să înghețe”.

Într-un episod din serialul documentar „The Me You Can’t See”, Lady Gaga descrie faptul că a fost agresată sexual la 19 ani: „Am înghețat”. Ani mai târziu, a spus ea, corpul ei încă își amintea sentimentul, experimentând o „pauză psihotică totală”.

„Nu sunt un țipător”, a mărturisit E. Jean Carroll la Tribunalul Districtual al Statelor Unite, din Manhattan, despre modul în care Donald Trump a abuzat-o sexual într-un dressing de la Bergdorf Goodman. Ea a spus instanței că era „prea panicată pentru a țipa”.

În 2019, o femeie de 48 de ani a mărturisit într-un tribunal canadian că a „înghețat” atunci când un bărbat a agresat-o sexual în spatele mașinii sale, după prima lor întâlnire. Apărarea a întrebat de ce nu a ripostat. „M-am simțit foarte speriată”, a spus ea. „Nu sunt în formă fizică. Nu credeam că pot alerga”, citează New York Times.

Anul acesta, un terapeut de masaj din Australia a pledat vinovat într-un caz de agresiune sexuală adus de mai multe femei. În instanță, una dintre victime a spus că nu va uita niciodată că este „practic goală și înghețată pe o masă de masaj”.

Ce înțeleg oamenii greșit despre faptul că femeile nu ripostează?

Când New York Times a contactat zeci de femei pentru a le întreba despre răspunsurile lor la agresiunea sexuală, acestea au vorbit și despre experiența lor în ceea ce privește înghețarea.

La început, Andrea Royer a transmis că s-a luptat și a țipat pentru a-și descuraja agresorul din Spearfish, SD, în septembrie 2012, dar apoi a „înghețat” pentru că a decis că „înghețarea” era singura modalitate prin care se putea menține în viață.

Jenna Sorensen a spus că, atunci când a trecut prin astfel de momente, i-a spus că nu, dar apoi a „înghețat” ca să se termine totul. „Cred că am lăsat să se întâmple,” a spus ea.

Joyce Short a spus că la facultate a „înghețat” atunci când un bărbat a început să o sugrume înainte de a o agresa sexual. A „încremenit” deoarece, cu cât se zbătea mai mult, cu atât el o apăsa mai mult pe gât.

Toate aceste răspunsuri, care adesea par rușinoase sau anormale pentru femeile care le raportează, sunt comune, dar neînțelese. Când o instanță se pregătea să-l condamne pe Harvey Weinstein pentru crime sexuale, una dintre victimele sale, Jessica Mann, s-a străduit să-și clarifice propria relatare despre înghețare – pentru că „atât de multe femei”, inclusiv ea, „au reușit să găsească doar cuvinte precum «am renunțat» sau «am pierdut controlul»” și, ca ea, au „înghețat”.

Mann a citat o lucrare din 2015, în The Harvard Review of Psychiatry, despre comportamentele automate de apărare ale oamenilor și animalelor. „Majoritatea publicului”, a transmis ea, „nu a înțeles că aceste răspunsuri nu au fost ceva pe care le alegem în mod conștient sub constrângere”. Mann a explicat că atunci când Weinstein a agresat-o sexual, ea a experimentat simptome în concordanță cu un fenomen cunoscut sub numele de imobilitate tonică. „Vă cer să luați în considerare ororile de a fi imobilizat de propriul meu răspuns biologic”, a spus ea instanței.

Ce este imobilitatea tonică?

Imobilitatea tonică este un răspuns extrem la o amenințare care lasă victimele literalmente paralizate. Nu se pot mișca sau vorbi.

Timp de mai bine de un secol, oamenii de știință au studiat fenomene similare la animale și, de-a lungul anilor, acestea au fost numite și redenumite – hipnoza animalelor, simularea morții, a face pe mortul, moartea aparentă și thanatoza, un cuvânt grecesc antic pentru „oferirea morții”.

Imobilitatea tonică este o strategie de supraviețuire care a fost identificată în mai multe clase de animale – insecte, pești, reptile, păsări, mamifere – și își trage puterea evolutivă din faptul că mulți prădători par a fi gata să-și piardă interesul pentru prada moartă. De obicei, este declanșată de percepția de inevitabil sau reținere, ca în momentul în care o pradă se găsește în fălcile unui prădător.

S-a dovedit că oamenii experimentează imobilitate tonică în contextul războiului și al torturii, al dezastrelor naturale și al accidentelor care pun viața în pericol, iar studiile sugerează că aceasta este obișnuită în cazul abuzului sexual.

La începutul anilor 1970, cercetătorii americani, Ann Burgess și Lynda Lyttle Holmstrom, au observat acest comportament, ceea ce a fost denumit „paralizie indusă de viol”, la oamenii de la Spitalul din Boston. Pe parcursul unui an, ei au documentat că 34 din 92 de pacienți diagnosticați cu „traumă de agresiune sexuală” au experimentat îngheț – fizic sau psihologic – în timpul atacurilor lor și că unii au descris ceea ce poate fi considerat acum imobilitate tonică.

„Am simțit că leșin, tremuram și eram rece”, a raportat o femeie. O altă supraviețuitoare a spus: „Când mi-am dat seama ce avea de gând să facă, am renunțat, am încercat să nu fiu conștientă de ceea ce se întâmplă”.

Câțiva ani mai târziu, psihologii Susan Suarez și Gordon Gallup au susținut într-un articol din 1979, din The Psychological Record, că imobilitatea tonică a evoluat la oameni, ca la alte animale, precum o apărare împotriva prădătorilor. Ei au remarcat apoi cât de des s-au destrămat condamnările pentru abuzul sexual deoarece victimele nu au rezistat. „Pare ironic”, au scris ei, „că victimele ar trebui să fie penalizate din punct de vedere legal pentru că au manifestat o reacție care are o asemenea valoare de adaptare și poate fi ferm încorporată în biologia speciei noastre”.

„Luptă sau fugi”: Cum răspund oamenii la pericol?

Când sunt întrebați despre modul în care oamenii sau animalele răspund la pericol, majoritatea oamenilor cred în „luptă sau fugi”, dar popularitatea acestei expresii a creat o imagine falsă a comportamentului victimei. Din punct de vedere statistic, este neobișnuit ca cineva să riposteze fizic în timpul unui atac sexual. Rezistența verbală este mai frecventă, dar chiar și aceasta este adesea mai pasivă decât se așteaptă oamenii, informează NYT.

Jim Hopper, psiholog clinician și profesor asociat la Harvard Medical School, a studiat traumele și agresiunile sexuale, inclusiv aspectele neurobiologice ale acestora de mai bine de 30 de ani. „Supraviețuitorii ar trebui să poată folosi orice limbaj doresc”, a spus Hopper, care antrenează în mod regulat terapeuți, poliție și anchetatori din campus, procurori, avocați ai victimelor și asistente care colectează dovezi. „Dar, dacă vom fi profesioniști, trebuie să avem un limbaj mai precis care să se bazeze pe ceea ce se întâmplă de fapt în creier și cum se pot desfășura aceste lucruri”.

Hopper ne învață că expresia „luptă sau fugi” este dăunătoare, deoarece „poate face victimele să creadă că e ceva în neregulă cu ele”. A condus la presupuneri înrădăcinate cu privire la ceea ce societatea așteaptă de la victime și la ceea ce așteaptă de la ei înșiși. Victimele, a spus el, „se simt rușinate, s-au luptat cu ele însele pentru că nu au ripostat sau nu au fugit”. Acesta este motivul pentru care și-a petrecut ultimul deceniu dezvoltând un vocabular mai bun pentru a descrie comportamentul victimei bazat pe neuroștiință și evoluție.

„Dacă putem înțelege modul în care creierul nostru răspunde la amenințări sau atacuri”, a spus el, „putem ajuta la validarea răspunsurilor și amintirilor supraviețuitoarelor la agresiuni sexuale cu credibilitatea științei”.

Primul răspuns al creierului uman la pericol este aproape întotdeauna să oprească orice mișcare pentru a evalua mai bine o amenințare. Într-o fracțiune de secundă, alte schimbări fiziologice au loc pentru a pregăti organismul să se angajeze în comportamente de salvare a vieții. Uneori, acest lucru duce la lupte sau la fugă, dar mult mai frecvent la persoanele supuse la agresiune sexuală, continuă ca îngheț, timp în care creierul evaluează atacul în timp ce generează posibile opțiuni de răspuns. Victimele sunt nemișcate, cu ritm cardiac lent și atente la amenințări.

În vorbirea de zi cu zi, înghețarea este adesea confundată cu imobilitatea tonică, dar nu sunt la fel – imobilitatea tonică este mai extremă. Imobilitatea prăbușită, un alt răspuns extrem, implică o scădere abruptă a frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale, determinând mușchii să fie relaxați, spre deosebire de mușchii rigizi, din imobilitatea tonică.

De obicei, supraviețuitoarele leșină sau se prăbușesc și durează ceva timp pentru a se recupera, deoarece creierul lor nu a avut suficient oxigen. Ele ar putea descrie experiența cu expresii precum: „M-am simțit amețită”, „Am simțit leșin” sau „M-am simțit adormită”.

Creierul reacționează la pericol

Înghețarea tinde să apară devreme într-un atac, iar răspunsurile extreme tind să apară mai târziu, dar se pot întâmpla în orice ordine. Schimbările între comportamente pot apărea în câteva milisecunde. Unele persoane amenințate cu atacurile sexuale vor putea lua decizii, cum ar fi să accepte, deoarece cred că le va ajuta să evite moartea sau rănirea fizică gravă. Unele se vor lupta sau vor fugi, iar altele nu vor experimenta deloc un răspuns la traumă. Dar, toate răspunsurile pot avea efecte profund diferite asupra conștiinței și memoriei oamenilor.

Oamenii de știință vorbesc adesea despre creier în termeni de circuite, colecții de zone conectate responsabile de anumite funcții. Circuitul de apărare este unul dintre cele mai bine studiate și funcționează în același mod de bază la toate mamiferele: dacă este detectată o amenințare, circuitele de apărare pot domina rapid funcționarea creierului, cu consecințe majore pentru gândire, comportament și memorie.

Este nevoie de până la trei secunde pentru ca circuitele de apărare să lovească cortexul prefrontal cu niveluri suficient de ridicate de substanțe chimice de stres pentru a-l afecta serios, iar odată ce cortexul prefrontal se liniștește, la fel face și capacitatea noastră de a raționa. Centrele noastre lingvistice sunt afectate. Atenția noastră se schimbă, la fel și felul în care codificăm amintirile.

Amy Arnsten, specialist în neuroștiință la Universitatea Yale, este unul dintre cercetătorii de frunte în ceea ce privește modul în care stresul afectează cortexul prefrontal. Într-un studiu de anul trecut, echipa ei a descoperit că expunerea, chiar și la stres ușor, dar incontrolabil, a afectat rapid cortexul prefrontal la oameni și animale. „În stres, creierul tău se deconectează de la circuitele sale mai recent evoluate și întărește multe dintre circuitele primitive, iar apoi, aceste reflexe inconștiente, care sunt foarte vechi, intră”, a spus la telefon pentru NYT.

Arnsten a descris mersul prin pădurea din Vermont, în urmă cu câțiva ani, când un urs a căzut dintr-un copac. Fără să se gândească, a înghețat. Ursul s-a uitat la ea dar nu a văzut-o. „Este doar un reflex”, a spus ea. „Majoritatea animalelor văd mișcare și nu detalii, așa că înghețarea – mai ales dacă te afli într-o poziție în care nu poți scăpa – a avut valoare de supraviețuire de-a lungul anilor”. Dar înghețarea și imobilitatea tonică au evoluat pentru a ne feri de prădătorii animale, nu de cei umani. Prădătorii umani nu își pierd întotdeauna interesul dacă prada lor umană pare moartă.

După ce a citit mărturiile supraviețuitoarelor pe parcursul unui deceniu, Hopper a observat că, uneori, victimele vor experimenta ceea ce el numește „îngheț șocat”, atunci când mintea unei persoane poate rămâne goală pentru câteva secunde. Ar putea descrie acest lucru cu expresii precum: „Nici măcar nu puteam să mă gândesc” sau „Nu aveam idee ce să fac”. Această fază poate continua într-o stare de deliberare afectată pe care el o numește „înghețare a alegerilor fără bune”, atunci când victimele își găsesc capacitatea de a gândi în mod clar, diminuată serios. S-ar putea să aibă dificultăți în a-și aminti informații practice, cum ar fi faptul că în apropiere sunt oameni care le aud țipând.

Hopper a adăugat și o nuanță crucială: la un moment dat, în timpul agresiunii sexuale, majoritatea revin la obiceiuri, de obicei pasive sau supuse, care au fost condiționate de cultură sau abuz. Multe femei, de exemplu, au fost socializate pentru a fi drăguțe cu bărbații, pentru a evita să-și jignească ego-ul și pentru a evita represaliile. „Și acestea sunt, de fapt, printre cele mai comune răspunsuri bazate pe creier pe care le au oamenii în timp ce sunt agresați sexual”, a spus el. „De obicei nu considerăm aceste obiceiuri ca fiind involuntare, dar sunt, absolut”.

Hopper a fost odată la un proces privind agresiunea sexuală. Femeia a spus că a fost atacată într-o sâmbătă seara după o petrecere, ținând-o jos și forțându-i hainele. Apărarea a susținut că pregătirea militară marină ar face imposibil un moment de acest gen. Hopper a mărturisit că și obiceiurile bine condiționate nu se transferă neapărat de la un context la altul. Acesta este motivul pentru care armata cheltuiește mulți bani antrenând soldați în medii realiste. Hopper a explicat că în marină ei nu se luptă cu un inamic pe câmpul de atac, așa că pregătirea ei militară nu a început. În schimb, ea a răspuns așa cum făcea întotdeauna când dorea să pună capăt avansurilor nedorite de la bărbați: i-a cerut politicos să înceteze.

Ce simt supraviețuitoarele agresiunilor sexuale?

Ce înțeleg oamenii greșit despre agresiunea sexuală?

Potrivit Sunda TeBockhorst, o psihologă practicantă din Colorado, care a început să cerceteze imobilitatea tonică în contextul agresiunii sexuale, în urmă cu mai bine de 20 de ani, victimele cărora le lipsește un limbaj sau un cadru pentru a-și înțelege imobilitatea tonică, își vor face adesea propriul sens cu narațiuni de vină. Ea vede frecvent ramificațiile în practica ei clinică. Pentru unii, a observat ea, de îndată ce a început atacul, și-au amintit că se întrebau ce vor spune și ce vor crede alții despre ei.

Agresiunea sexuală, a adăugat, este singurul tip de incident în care a văzut vreodată o victimă acuzată pentru propria ei complicitate în a fi terorizată.

Când Mariana Bockarova, care predă psihologie la Universitatea din Toronto, nu s-a putut mișca și nu a putut țipa în timpul unui atac sexual traumatic, s-a învinuit. Dar a fost norocoasă, a spus pentru NYT, pentru că, spre deosebire de multe femei, avea o experiență în cercetare din care putea să se bazeze pentru a afla ce i s-a întâmplat. „Îți dai seama cât de greșită este populația generală”, a zis ea. „Și cât de multă vină este pusă pe victimă din cauza unei narațiuni generale care nu cred că se aplică pentru majoritatea acestor cazuri nefericite”.

TeBockhorst a devenit conștientă de imobilitatea tonică în jurul anului 2000, când a întâlnit un bărbat supus unei violențe cu armele, în timp ce lucra ca avocat profesionist al victimelor. Tatăl singur a spus că s-a trezit cu zgomotul focurilor de armă și a crezut că cineva era în casă, făcându-le rău copiilor lui. El i-a spus că voia să-și ajute copiii, dar nu se poate mișca sau țipa. Era paralizat. Când în sfârșit s-a putut mișca din nou, și-a găsit copiii care erau speriați, dar în viață. Nimeni nu a intrat în casă, gloanțele au fost trase în casa lui, dar nu l-au lovit pe el sau pe cei din familie.

Răspunsul bărbatului a făcut-o pe TeBockhorst să se gândească la poveștile pe care le-a auzit atunci când s-a oferit voluntar la un centru de criză pentru agresiunile sexuale, din Carolina de Nord. Multe victime au descris că nu se puteau mișca sau țipa, chiar și atunci când au încercat. Dacă atât de mulți dintre ele au suferit paralizie involuntară, de ce nimeni nu vorbea despre asta?

Rapoarte privind agresiunea sexuală

În 2012, Rebecca Campbell, psiholog la Universitatea de Stat din Michigan, a prezentat o analiză a datelor de peste 12 ani despre cazurile de agresiune sexuală care au căzut în afara sistemului de justiție penală. Problema, a constatat ea, a început cu poliția: în șase jurisdicții, în medie 86% dintre cazurile raportate nu au mers mai departe de poliție. Din aceste cazuri, a spus ea, aproximativ 70% au primit răspuns de la poliție să nu depună acuzații.

Când Campbell a intervievat poliția cu privire la acest lucru, ea a aflat că nu erau răuvoitori, dar aveau o înțelegere foarte slabă a comportamentului victimei. Ei au respins în mod regulat rapoartele de agresiune sexuală pentru că nu înțelegeau răspunsurile fiziologice comune la traume și au presupus că victimele mint. Cazurile au fost abandonate înainte de a fi investigate pe deplin.

Când Campbell a întrebat un detectiv, care a lucrat timp de 15 ani într-o unitate de crime sexuale, ce s-a întâmplat când victimele au raportat un atac, el a spus: „Lucrurile pe care le spun nu au sens”. El i-a spus lui Campbell că nu a crezut întotdeauna supraviețuitoarele și  că le-a adus la cunoștință acest factor. Campbell a descoperit că răspunsurile detectivului erau comune. Ea a sugerat că, dacă anchetatorii vor ajuta cu adevărat victimele, atunci ar trebui să înțeleagă știința creierului din spatele răspunsurilor comune.

Hopper se numără printre un grup în creștere de profesori, care oferă acum un tip de formare. A observat că mulți profesioniști doreau să îmbrățișeze această educație, dar se luptau cu știința. El a conceput și a condus cursuri și instruire pentru poliție și procurori, anchetatori și administratori din campus și organizații importante, precum armata SUA, End Violence Against Women International și rețeaua națională Rape, Abuse & Incest.

Ideea nu este de a-i învăța să pună un diagnostic, ci mai degrabă de a ajuta oamenii care interacționează cu persoanele supuse agresiunii sexuale să-și înțeleagă părtinirile. După cum arată EVAWI, într-una dintre sesiunile sale de educare, „răspunsurile și amintirile în sine nu dovedesc că atacul a fost sau nu a fost comis”.

În 2019, Nancy Oglesby, un procuror de carieră, și Mike Milnor, un fost ofițer de poliție, au căutat expertiza lui Hopper pentru a aprofunda bazele științifice ale formării pe care o ofereau poliției și procurorilor. Oglesby și Milnor s-au ocupat fiecare de cazuri de agresiune sexuală timp de mulți ani și cunoșteau tiparele comportamentului victimei, inclusiv comportamentele aparent contraintuitive precum înghețarea, paralizia, pasivitatea extremă și politețea. Inițial, nu aveau știința să explice.

Poliția nu are pregătirea necesară pentru cazurile de agresiune sexuală

Poliția a urmat adesea o tehnică de interogatoriu care i-a învățat să presupună că atunci când o declarație nu era detaliată sau dacă existau lacune sau inconsecvențe, persoana minte. Și procurorii au evitat adesea să meargă în instanță dacă au simțit că nu pot face un caz serios. „Erau multe «nu știu» și «nu-mi amintesc» în declarațiile de agresiune sexuală, care au creat probleme de probă”, a spus Oglesby pentru NYT.

În pregătirea ei, Oglesby descrie un caz pe care l-a respins pentru că nu putea înțelege. O tânără a fost agresată sexual, în decurs de o oră, într-o cameră pe care o împărțea cu o colegă. Victima a spus că în perioada în care a fost abuzată, nimeni nu a bătut la uşă. Când detectivul a vorbit cu colega de cameră, ea a spus că a bătut la ușă și a țipat.

„De ce victima nu ar avea aceeași memorie?” se întrebase Oglesby. Cu mai multe cunoștințe despre cum funcționează creierul, avea mult mai mult sens. Ea a învățat că unele răspunsuri la traume pot schimba evenimentele la care oamenii acordă atenție și, prin urmare, ce fel de amintiri au despre o experiență.

O victimă se poate concentra asupra detaliilor pe care anchetatorii le pot considera irelevante, dar pe care creierul le procesează la fel de importante pentru supraviețuire, fie că este vorba de culoarea unui perete, de un cântec sau de modelele venelor dintr-o frunză de pe o plantă. Dar, s-ar putea ca victima să nu știe culoarea cămășii pe care o purta atacatorul ei sau chiar dacă purta protecție. „Ceea ce știm acum”, a spus Oglesby, „este că posibilitatea lor de a explica evenimentul va fi, de asemenea, mai legată de percepțiile senzoriale” de care erau conștiente pe măsură ce atacul s-a desfășurat.

Percepțiile senzoriale în timpul unei agresiuni sexuale

Percepțiile senzoriale vor fi diferite în funcție de răspunsurile la traumă – o victimă care intră într-o stare de imobilitate tonică, de exemplu, ar putea avea mușchii rigizi, membre tremurânde sau ar putea simți un frig extrem. Însă, dacă s-a disociat în același timp, nu își va aminti acele detalii pentru că nu va fi conștientă de ceea ce se petrecea în corpul ei în acel moment.

La începutul carierei sale, Milnor a spus că tiparele precum înghețarea și imobilitatea tonică sunt cele mai greu de înțeles. Și-a amintit de o femeie care spunea că nu își poate mișca picioarele. Și-a mai amintit de o altă persoană că ea a încercat să țipe, dar nu a ieșit nimic. De ce nu ar țipa, mai ales că erau oameni în apropiere? Era vinovat că a crezut că afirmațiile unor femei erau prea ieșite din comun pentru a fi adevărate.

Milnor a început să înțeleagă natura imobilității când a avut sarcina de a anunța decesul. Prima dată când a bătut la o ușă pentru a spune unei familii că fiul lor tocmai murise într-un accident de mașină, a declarat că „soția a rămas complet nemișcată”. „Eu și soțul ei am așezat-o literalmente pe canapea ca pe un robot. Parcă tocmai ar fi leșinat, dar ochii ei erau încă deschiși”.

Acum Milnor știe că atunci când o femeie spune că a înghețat, ar putea însemna multe lucruri. „Ei bine, poți să-mi spui mai multe despre asta?”, ar fi întrebat el. „Poți să-mi spui ce senzații îți amintești că ai simțit? Îți amintești ce sunete erau? Există mirosuri? Aș trece doar prin cele cinci simțuri”, a transmis pentru New York Times. Aceste detalii fiziologice, sentimente și senzații, sunt cele pe care Milnor îi încurajează pe oameni să le caute în investigațiile lor.

Când procurorii obțin aceste detalii din interviul de investigație al poliției, ei pot aduce apoi un expert pentru a depune mărturie despre răspunsurile fiziologice la trauma psihologică. „Atunci avem ceva ce pot argumenta juriului”, mi-a spus Oglesby. „Apărarea va încerca să argumenteze că toate aceste comportamente înseamnă că persoana este înșelătoare”. Același lucru este valabil și pentru amintiri. „Încercăm să inversăm asta”, a spus Oglesby. „OK, dacă se confruntă cu unul dintre aceste răspunsuri neurobiologice, nu vor putea să-ți ofere o imagine cu piesa a ceea ce s-a întâmplat în timpul atacului – care este, în mod tradițional, modul în care am privit credibilitatea unei victime”.

Mituri despre agresiunile sexuale

Într-un studiu britanic din 2009 despre jurii simulate, Louise Ellison și Vanessa E. Munro s-au uitat la ce mituri despre agresiunile sexuale ar putea influența, cu mărturia experților despre comportamentul victimelor. Jurații care au auzit explicații pentru anumite comportamente – lipsa de suferință a victimei în timp ce povestea agresiunea la proces, să zicem, sau o întârziere în raportarea atacului – au fost mai probabil să se întrebe de ce acele răspunsuri au fost relevante pentru un caz.

Dar, mitul care părea cel mai înrădăcinat era că femeile ar încerca să reziste fizic abuzului. Când acest mit a luat loc, au remarcat Ellison și Munro, jurații au fost „nereceptivi” la îndrumările oferite de experți.

Cu ce se confruntă supraviețuitoarele agresiunilor sexuale, în instanță

În multe state, procurorii trebuie încă să arate că supraviețuitoarele nu și-au dat acordul pentru un contact sexual forțat sau care a fost întâmpinat de rezistență verbală sau fizică. Moriah Schiewe, un avocat autorizat din Oregon, spune că imobilitatea tonică rămâne „un punct orb în sistemul juridic”.

„Dacă ne gândim la rezistență ca la o declarație de «Nu» sau la a riposta”, a spus Erin Murphy, profesor la New York University School of Law, pentru NYT, „imobilitatea tonică nu va funcționa pentru a oferi o întâlnire neconsensuală, pentru că în acele situații, închiderea fizică nu este de obicei interpretată din punct de vedere legal ca fiind un «Nu»”. Murphy crede că încă există jurați care consideră că femeile sunt responsabile pentru înghețare și că nu pot recunoaște abuzul sexual decât dacă a existat rezistență fizică.

Catrina Weigel, un procuror adjunct al districtului din Boulder County, Colorado, a spus că avocații apărării constată despre victime că „nu s-au luptat cu persoana – cum nu au lovit, nu au mușcat, nu au țipat”. Ea trebuie să se bazeze pe experți pentru a explica răspunsul victimei.

Veronique Valliere este un astfel de expert. Psiholog criminalist, este adesea chemată să ajute să explice judecătorilor și juraților de ce victimele nu rezistă sau nu încearcă să evadeze – inclusiv în cazuri importante, cum ar fi procesul lui Bill Cosby pentru act sexual fără consimțământ. „Trebuie să înțelegem că înghețarea este involuntară, din perspectivă medicală și științifică, pentru a schimba percepția că este un eșec al agenției”, a transmis pentru NYT.

„În ceea ce privește voința, imobilitatea tonică nu este diferită de a avea măduva spinării tăiată, iar asta va ajuta la îndepărtarea stigmatizării, din punct de vedere social și legal”.

Anne Munch a fost avocat timp de 30 de ani în Colorado, înainte de a începe să instruiască poliția și procurorii în neurobiologia traumei. „Avem atât de multe standarde duble în ceea ce privește comportamentul victimelor”, a spus ea. „Avem atât de multe scuze despre comportamentul infractorului”.

Ea a subliniat că procurorii trebuie să înțeleagă răspunsurile obișnuite ale victimelor, astfel încât să le poată identifica în limbajul corect dacă ajung într-un raport de poliție. „Acest lucru chiar trebuie să fie colaborativ între toate agențiile de justiție penală”, a spus ea. Începe cu aplicarea legii. „Le spun polițiștilor: «Răspunsul tău față de victime va distruge cazul, iar tu ai putea distruge persoana»”.

Munch a relatat despre un raport de poliție pe care l-a primit la începutul carierei. O femeie de 20 de ani și-a întâlnit prietenii la un bar și a băut prea mult. A chemat un taxi pentru a merge acasă, iar șoferul a dus-o într-o locație îndepărtată, a parcat mașina, a urcat pe bancheta din spate și a agresat-o sexual. Când a terminat, s-a întors pe scaunul șoferului și a dus-o acasă. Ea a plătit tariful, iar el a plecat.

Munch a crezut că trebuie să fie mai mult, așa că a întâlnit victima pentru un alt interviu. A pus întrebări deschise care i-ar oferi femeii un sentiment de control și a făcut un efort să deblocheze amintirile întrebând despre simțuri. Femeia i-a spus că atunci când șoferul a urcat în spatele cabinei, a devenit clar ce se va întâmpla, așa că a întors capul și s-a uitat la ușa cabinei până a terminat. Victima a descris materialul de pe ușă în detaliu – un vinil gri cu un model cusut ca o elipsă, un mâner cromat cu exact opt ​​adâncituri mici de jos în sus.

Munch tocmai ieșise din unitatea de abuz sexual asupra copiilor și știa multe despre copii și disociere. A recunoscut-o când a auzit-o. „Femeia descria un răspuns disociativ clasic”, a spus Munch. „Resursele ei normale pentru traume sunt depășite. Mecanismele ei normale de a face față sunt depășite. Ceea ce se întâmplă este prea mult, prea urât”.

Și-a trimis anchetatorul la compania de taxi cu un mandat de percheziție și totul a fost exact așa cum a descris. Munch a spus apărării că va recomanda un expert în traumă pentru a vorbi la proces. „Dacă acest act sexual a fost atât de grozav și de consensual, atunci de ce a întors capul și a memorat interiorul taxiului?” și-a amintit că a zis. Șoferul a pledat vinovat, ceea ce a salvat-o pe femeie de a merge în judecată.

Cursuri despre agresiunile sexuale bazate pe traume

Într-o zi din această primăvară, Oglesby și Milnor au vorbit cu un grup de aproximativ 30 de persoane de la Academia Centrală de Formare pentru Justiție Penală Shenandoah, din Virginia, pentru un curs despre investigațiile privind agresiunile sexuale bazate pe traume. În sală se aflau adjuncți de poliție, ofițeri de poliție din campus, membrii ai unităților speciale pentru victime, detectivi, avocați ai victimelor, asistenți sociali, lucrători ai liniilor telefonice de agresiune sexuală, ofițeri CIA.

O parte a cursului a fost dedicată învățării grupului cum să creeze cea mai bună atmosferă pentru a interacționa cu victimele, astfel încât acestea să aibă încredere în intervievator și să se simtă suficient de confortabil pentru a descrie ceea ce li s-a întâmplat. Empatia a fost fundamentală pentru a obține cea mai exactă declarație despre experiențele lor. Pune întrebări deschise, i-au sfătuit Milnor și Oglesby. Nu întrerupe. Nu te aștepta ca memoria să fie liniară. Ascultă. Acordă atenție detaliilor și senzațiilor fiziologice.

Ei au reamintit grupului: poliția nu trebuie să impună victimelor niciun limbaj clinic sau să le diagnosticheze. Trebuie pur și simplu să adune informații – să asculte și să documenteze răspunsurile la traume bazate pe creier – și să le transmită procurorului. Procurorul poate aduce apoi un expert în instanță, atunci când este cazul, pentru a explica știința.

Când grupul a început să practice interviurile cu actori de teatru interpretând victime extrase din cazuri reale de acte sexuale neconsensuale, unii polițiști au încercat să se adapteze acestui mod nou. Un polițist de stat a mărturisit că a încercat să folosească forma de interogare prezentată, dar a fost surprinsă de cât de greu era să dezvăluie obiceiurile proaste. Singurul lucru pe care îl știa era interogatoriul. „Am revictimizat femeile”, a spus ea, „și vreau să fac mai bine de atât”.

Participanții au simțit adesea o gândire emoționantă la cazuri în această nouă lumină. Milnor a spus: „Nu pot să vă spun de câte ori am avut acești polițiști duri și experimentați care au venit la mine cu lacrimi în ochi, spunând cum se gândesc la victimele pe care le-au tratat inadecvat, nu din răutate, ci din ignoranță”.

Când întregul grup s-a adunat din nou, Milnor a stins luminile pentru videoproiector. Pe un ecran erau pagini din caietul unui anchetator: victima a vorbit cinci ore, a spus el, iar detectivul a notat totul fără întrerupere. Notele semănau cu o hartă cu arhipelaguri de cuvinte și oceane de spațiu gol între ele, iar zeci de săgeți conectau insulele pentru a forma o singuro conexiune. „Așa va arăta”, a spus el. Toate acestea au fost înregistrate după ce detectivul a pus o singură întrebare: „Ce poți să-mi spui despre experiența ta?”.

Milnor a obținut odată o condamnare într-un dosar în care victima a venit la el la 30 de ani după ce a fost agresată sexual de un membru al familiei. Prima dată când a vorbit cu el, s-a prăbușit când a început să intre în detaliile celor întâmplate, de parcă ar fi retrăit atacul. De fiecare dată când vorbeau, el aduna din ce în ce mai multe detalii, până când i-a auzit întreaga poveste.

Milnor a subliniat că întrebările ulterioare ar putea ajuta la deschiderea experiențelor din spatele termenilor „am înghețat”, „nu am putut să țip” sau „nu știu de ce, dar pur și simplu nu am făcut nimic”. Abordarea le-a oferit supraviețuitoarelor șansa de a-și descrie agresiunile sexuale în moduri cărora li s-a spus întotdeauna că nu contează. Fără aceasta, victimele ar putea suferi un tip mai lung de paralizie, chiar mai răspândită. „Cred că de mult timp”, a transmis Milnor, „nu am vrut să acceptăm că acesta este modul în care își spuneau poveștile”.

Scopul final al sesiunii a fost acela de a-i învăța pe oameni să-și dezvăluie obiceiurile proaste despre cum se gândesc la agresiunile sexuale și la efecte. „Câți dintre voi își amintesc faptul că o victimă a făcut ceva, iar voi doar v-ați înclinat capul și v-ați gândit: «Stai, asta nu are niciun sens»?”.

Mulți au dat din cap și s-au mișcat pe scaune.

„Îți amintești de câte ori am judecat o victimă pentru că nu le-am înțeles comportamentul? Poate că au trimis mesaje abuzatorului lor, a doua zi după atac, și i-au spus: «Hei, te-ai distrat?»”.

Mai multă încuviințare din cap.

Milnor a asigurat grupul că și el făcuse toate astea. El a spus că felul în care a răspuns odată supraviețuitoarelor încă îl ține treaz noaptea. „Am revictimizat femei și bărbați din ignoranță și din lipsă de pregătire”.

El a clătinat din cap și a închis ochii. „Acum, învăţ din greşelile mele”.

Având în vedere informațiile eronate din ultimele zile, legate de livrarea kitului EDUSAL pentru plata salariilor aferente lunii ianuarie 2023, compania SIMAVI face următoarele precizări:

Contractul pentru ”Servicii de dezvoltare, suport tehnic și mentenanță corectivă la nivelul sistemului EDUSAL” a fost semnat luni, 06.02.2023 și acoperă perioada februarie – aprilie 2023. Pentru primele două cerințe, setarea parametrilor necesari anului fiscal 2023 și majorarea cu 10% conform art. I din capitolul I al OUG nr. 16/2022, contractul stipulează termen de livrare de 5 zile lucrătoare de la data semnării contractului, respectiv 13.02.2023.

“Înțelegând îngrijorarea personalului din învățământ, vă asigurăm că am făcut eforturi pentru a livra kitul Edusal chiar înainte de acest termen, deși modificările aduse noului kit sunt majore, cu impact diferit pe fiecare categorie de personal din învățământul preuniversitar.

Pentru a veni în sprijinul Ministerului Educației și pentru a preveni intarzieri in distribuirea salariilor, deși contractul a fost semnat în ultimul moment, am livrat kitul Edusal în data de 8 februarie, ora 22.30, după eforturi susținute făcute de echipele tehnice SIMAVI. Având în vedere acest lucru, menționăm că acest kit poate avea unele probleme neașteptate. În cazul în care vor apărea, suntem pregatiti sa le corectăm în cel mai scurt timp printr-o soluție rectificativa.

Reamintim că aplicația EDUSAL este un program informatic pentru calculul si plata salariilor aflat în proprietatea Ministerului Educației.

În speranța că precizările noastre vor contribui la corectă informare a salariaților din învățământ cu privire la plata salariilor prin kitul EDUSAL și vor limita răspândirea de informații eronate, neverificate, vă asigurăm de întreaga noastră considerație”, transmite SIMAVI.

În aceasta perioadă, conform hotărârii specialiștilor în trafic urban din cadrul Comisiei Tehnice de Circulație și a propunerii Brigăzii Rutiere, pentru reducerea gradului de victimizare în zona trecerilor pentru pietoni, Administrația Străzilor, cu sprijinul Vesta Investment, va executa un marcaj tip inscripție cu textul „FII ATENT!”.

Pentru început, marcajul în cauză va fi aplicat în următoarele locații:

• Bd. Iuliu Maniu/Str. Lujerului/Șoseaua Virtuții (punct negru);
• Șos. București-Ploiești/Str. Tipografilor/Fântâna Miorița;
• Bd. Gării de Nord/Piața Gării de Nord;
• Calea Dorobanților/Școala Italiană „Aldo Moro”;
• Bd. Basarabia nr. 50 (punct negru);
• Bd. Basarabia/Spital Victor Gomoiu.

Măsura a fost adoptată în scopul creșterii siguranței rutiere pe arterele din Municipiul București și are rolul de a determina atât conducătorii autovehiculelor, cât și pietonii, să acorde o atenție sporită atunci când se deplasează pe drumurile publice.

Reamintim pietonilor să circule pe trotuare, traversarea străzii să o facă pe la locurile semnalizate și marcate corespunzător ori la culoarea verde a semaforului electric și numai după ce sunt siguri că intenția lor de traversare a fost observată de către șoferi.

Totodată, recomandăm conducătorilor auto:

• să circule cu prudență, în special în zona trecerilor pentru pietoni și a unităților de învățământ;
• să nu oprească ori să staționeze în locuri unde ar putea împiedica desfășurarea normală a traficului rutier;
• să nu blocheze calea de rulare a mijloacelor de transport public;
• să păstreze o distanță suficientă pentru a putea frâna în condiții de siguranță;
• să respecte semnalele, indicațiile și dispozițiile polițiștilor rutieri;
• să adapteze în permanență viteza la condițiile meteo-rutiere;
• să dea dovada de o conduită preventivă în trafic.