Mulți oameni fac dezbateri și campanii împotriva austerității, dar ce este ea mai exact? Definițiile din dicționar sunt diverse. Merriam-Webster o definește astfel:

O situație în care nu se dispune de prea mulți bani, iar aceștia sunt cheltuiți doar pe acele lucruri care sunt necesare.

Sau:

Economisire impusă sau dusă la extrem

O persoană economă ar fi aceea care trăiește în conformitate cu bugetul său: adică, cineva care cheltuiește mai puțin de venitul său anual. Oricine a trecut printr-o perioadă de reduceri de cheltuieli într-o companie știe că aceasta implică, de obicei, tăieri extreme din cheltuieli, o limitare a costurilor (taxi, vacanțe în străinătate), dar și reduceri de personal, se arată într-o analiză a The Economist.

Dar nu la aceste lucruri se referă de obicei economiștii atunci când aduc vorba de austeritate. Guvernarea poate impune un program de austeritate și în același timp, tot poate cheltui mai mult decât primește sub forma taxelor; într-adevăr, guvernul britanic de coaliție a avut un deficit de 9,3% din PIB în primul an de austeritate, o cifră ridicată conform standardelor perioadei de pace. Dar pentru că acesta a fost mai scăzut în comparație cu cei 11% din PIB ai anului precedent, se consideră a fi austeritate.

În general, prin ,,austeritate” economiștii fac referire de fapt la o reducere a ,,deficitului bugetar structural”, adică la ignorarea efectelor ciclului economic. Stabilizatorii automați ai economiei fac referire la faptul că deficitul crește și scade pe măsură ce economia se contractă și se dezvoltă. Într-o perioadă de dezvoltare economică, veniturile din taxe cresc, iar cheltuielile aferente indemnizațiilor de șomaj scad; deficitul ciclic scade (sau un surplus crește) chiar dacă guvernul nu face nimic pentru a- schimba politica.

Adepții economiei heynesiană susțin că stabilizatorii automați sunt foarte folositori pe timp de criză deoarece ei susțin cererea. Perioada de criză se definește prin faptul că sectorul privat (indivizi și companii) încearcă să reducă cheltuielile. Această abordare poate avea rost la nivel individual, însă la nivel global, efectele pot fi potrivnice. Cererea globală scade, facând situația și mai precară pentru sectorul privat. Cheltuiala guvernamentală poate amortiza căderea.

Austeritatea presupune de obicei existența unui guvern care încearcă să neutralizeze efectele stabilizatorilor automați. Criticii avertizează că acest lucru este contra-productiv. Este posibil ca deficitul global să crească de fapt daca guvernul încearcă să reducă deficitul structural într-o perioadă în care economia este slabă; dacă efectul este reducerea PIB-ului, veniturile din taxe pot să scadă și mai mult în timp ce costurile pentru indemnizații cresc.

O altă problem ar fi că anumite porțiuni din cheltuielile publice tind să crească din cauza procesului de îmbătrânire a populației: pensiile și sistemul de sănătate, spre exemplu. Aceste elemente au fost protejate de guvernul britanic în timpul mandatului de Parlament din perioada 2010-2015 care a avut nevoie (din punctul de vedere al guvernului) de controale mai strânse asupra cheltuielilor pentru bugetele altor departamente ( ajutorul social pentru cei eligibile ca vârstă să lucreze, spre exemplu). În ceea ce privește controlarea cheltuielilor publice, este posibil ca guvernul să trebuiască să se miște repede doar pentru a se păstra la același nivel. Din nou, coaliția britanică nici măcar nu a redus cheltuielile publice totale cu mult in termeni reali (graficul de la pg. 11 …)

Definiția din dicționar a termenului austeritate care se apropie cel mai mult de felul în care este folosit de către economiști se găsește în dicționarul Oxford:

Condiții economice dificile create de către măsurile guvernamentale destinate a reduce cheltuielile publice

Dar aceasta nu este tocmai potrivită. In teorie, un guvern ar putea încerca să-și reducă deficitul pur și simplu crescându-și taxele; guvernul britanic a crescut repede taxa pe valoare adăugată cu 20%. Creșterea taxelor e percepută în general ca fiind o modalitate de a elimina deficitul mai puțin eficientă ca reducerea cheltuielilor, dar e discutabil. Acele guverne care au tendința de a depăși perioada de austeritate sunt de regulă de dreapta și, prin urmare, manifestă o preferință ideologică pentru taxe mai mici și un stat mai mic.

Totuși, a defini austeritatea drept o încercare de a reduce deficitul structural tot crează o problemă; cât din deficit este structural și cât este ciclic? Aceasta le impune economiștilor să aibă o viziune de ansamblu asupra ratei de creștere a economiei și a nivelului de capacitate rezervată, în mod special în termeni de angajare. Șomajul a scăzut mai repede în America și Marea Britanie decât se aștepta majoritatea lumii. Acest lucru înseamnă că nu a mai rămas nimic din capacitatea de rezervare sau că există o armată de oameni inactivi din punct de vedere economic care ar putea să accepte locuri de muncă dacă acestea sunt în număr suficient de mare? Acestea sunt întrebări la care e dificil să găsești un răspuns.

Această nesiguranță poate da naștere la o dezbatere aprigă. În Marea Britanie, dezbaterile s-au focalizat pe dilema dacă coaliația guvernamentală a exagerat cu măsurile de austeritate sau dacă redresarea economiei britanice din 2013 și 2014 nu a demonstrat cumva că politicile coaliției au funcționat de fapt. În centrul acestei dezbateri se află problema dacă nu cumva guvernul și-a schimbat direcția în 2012 și dacă nu cumva tocmai această schimbare de acțiune este singura care a condus la redresare. David Smith de la ziarul Sunday Times susținea într-un articol recent ( mitul austerității abandonate) că (folosind cifrele din graficul din IFS) departe de a părăsi procesul de austeritate, a existat o întărire a PIB-ului cu mai mult de 3% după 2012.

Simon Wren-Lewis de la Oxford, unul dintre cei mai aprigi critici ai austerității, a răspuns aici, spunând că:

Niciodată nu am susținut că austeritatea a fost abandonată în 2012. De fapt, nu –mi vine nimeni în cap care a susținut așa ceva.

Și că a susținut de fapt că ritmul măsurilor de austeritate a fost încetinit.

După cum arată și David Smith într-un blog ulterior, acesta este un răspuns oarecum surprinzător, sugerând că domnul Wren-Lewis nu citește lucrările lui Paul Krugman, care a scris următoarele săptămâna trecută în The Guardian: 

Dat fiind faptul că în fond coaliția s-a oprit din a impune noi măsuri de austeritate după primii doi ani de austeritate, nu e deloc surprinzător că vedem o redresare a creșterii economiei în 2013.

Iar Michael Klein de la Tufts a scris pe pagina de blog de la Wall Street Journal că:

Economia britanică a început să crească din nou abia când politicile de austeritate au fost suprimate.

Suntem tentați să ne reamintim gluma lui GK Chesterton despre două femei casnice, ocărându-se reciproc peste gardul din grădină:

Nu se pot pune de acord niciodată deoarece fiecare aduce argumente pornind de la premize diferite

Toate acestea ajută la a explica de ce cei care nu sunt economiști cad pradă deznădejdii; cei din branșă încă dezbat cauzele și soluțiile Marii Depresii din anii 1930, așa că cel mai probabil vor mai dezbate criza economică actuală și în 2100. La baza problemei stă faptul că este imposibil să izolezi o parte anume a politicii economice și să faci un experiment controlat care să fie un experiment științific cu adevărat. A fost politica fiscală factorul dominant în performanța economică a Marii Britanice sau de fapt acesta e reprezentat de sănătatea economiei din zona euro, de modificările prețurilor bunurilor de larg consum care au redus cheltuielile de consum, de succesul Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii în a face să fie reduse ratele globale? Nu putem fi siguri.

Mai este și problema tendinței de a critica în retrospectivă în ceea ce privește condițiile din 2010. Nu a existat nicio criză, spun criticii, și prin urmare nu a fost nicio nevoie să se reducă deficitul; ei aduc drept dovadă rentabilitatea scăzută a obligațiunilor guvernamentale din perioada respectivă. Dar rentabilitatea obligațiunilor depinde de viziunea investitorilor în obligațiuni care va include perspectiva lor asupra politicilor fiscale. În perioada de dinaintea alegerilor din 2010, atât Partidul Conservator, cât și cel Laburist au accentuat nevoia de a reduce deficitul ( chiar dacă nu au explicat in detaliu cum exact urmau să facă acest lucru). Nimeni nu sugera un stimulent suplimentar; partidul Laburist pur și simplu planifica o reducere a măsurilor de austeritate (întâmplarea face ca deficitul să fi ajuns în preajma nivelului spre care țintea Partidul Laburist). Oare care ar fi fost rentabilitatea obligațiunilor guvernamentale dacă guvernul ar fi promis un deficit de 13% din PIB, spre exemplu? Nu putem știi sigur, dar se poate presupune că probabil ar fi fost mai mare.

Și deși este ușor să spui că niciun guvern care se împrumută în propria monedă și care are o bancă centrală prietenoasă nu are de ce să se îngrijoreze în privința deficitului, nu putem fi siguri nici de acest lucru. Mervyn King, guvernatorul Băncii din Anglia, părea să aprobe măsurile de austeritate în 2010; oare ar fi autorizat mai multă Relaxare Cantitativă (QE) dacă un politician inspirat de Krugman ar fi insistat să nu fie făcută nicio schimbare la politica fiscală? Nu putem știi. Dar atunci când un deficit este mare de până la 11% din PIB, riscul este ca piețele să-și piardă încrederea și să crească rentabilitatea obligațiunilor, făcând situația fiscală și mai disperată. Costurile unui astfel de rezultat sunt așa de mari, încât guvernului nu prea poate fi mustrat că încearcă să-l evite. Se poate în continuare argumenta că felul în care guvernul a redus deficitul a fost prost gândit, cu prea multă atenție îndreptată pe a tăia cheltuielile pe investiții, fără îndoială acea porțiune din cheltuieli care are cel mai mare impact de stimulare.